Prevenția cancerului – Ce rol ar putea avea psihologia?

Prevenția cancerului – Ce rol ar putea avea psihologia?

De ce vorbim despre asta?

Când ne gândim la posibilitatea apariției unei afecțiuni oncologice, fie în cazul nostru, fie al apropiaților, reacțiile emoționale imediate sunt adesea dominate de teamă și stres. Intensitatea acestora variază în funcție de personalitatea și temperamentul fiecărei persoane. Ne punem întrebări precum „Cum aș face față?”, „Aș putea suporta tratamentele?”, „Cum mi-aș îngriji și ajuta un apropiat într-o asemenea situație?”. Imaginația poate amplifica aceste temeri, alimentând o stare psihologică negativă.

Este incontestabil faptul că diagnosticul oncologic aduce cu sine o avalanșă de emoții și gânduri dificile, care, dacă nu sunt gestionate corespunzător, pot influența deciziile legate de tratament și, implicit, șansele de vindecare. De obicei, relația dintre cancer și stres este percepută ca un proces unidirecțional: boala apare, apoi urmează suferința emoțională. Dar ce știm despre relația inversă? Poate starea noastră psiho-emoțională influența riscul de apariție a cancerului? Și cum ne-ar putea ajuta această informație în prevenție?

În continuare, vom analiza datele actuale referitoare la această posibilă corelație, pentru a înțelege prevenția cancerului ca un proces complex și multidimensional.

În prezent, factorii psihologici sunt considerați secundari atunci când se discută despre riscurile implicate în dezvoltarea și evoluția afecțiunilor oncologice. Relația dintre starea emoțională și cancer a fost explorată de secole. Una dintre cele mai vechi mențiuni datează din secolul al II-lea d.Hr., când Galenus, unul dintre pionierii anatomiei și farmacologiei, a observat că tumorile din zona organelor reproductive erau mai frecvente la femeile cu „trăsături melancolice”. De-a lungul timpului, această idee a fost preluată de alți cercetători, însă veridicitatea ei nu a fost confirmată prin studii clinice controlate, bazându-se mai degrabă pe observații limitate și opinii personale.

Cu toate acestea, aceste dovezi fragmentare nu au împiedicat comunitatea științifică să continue cercetările asupra relației dintre dezechilibrul emoțional și apariția cancerului, explorând posibile mecanisme moleculare care ar putea susține această legătură directă. Studiile au demonstrat în mod constant că sistemul imunitar, precum și diverse procese moleculare, celulare și endocrine, joacă un rol esențial în progresia cancerului. Totuși, majoritatea acestor relații sunt mult mai bine conturate în experimentele realizate pe animale, în timp ce rezultatele studiilor efectuate pe oameni sunt adesea dificil de replicat și interpretat. 

Cum ar arăta, totuși, relația stres-cancer? De ce ne este greu să generalizăm niște răspunsuri concrete, având în vedere că știm, din punct de vedere biologic, cum ar funcționa? 

Dificultatea de a obține concluzii clare despre relația dintre stres și cancer la oameni provine dintr-o combinație de factori metodologici, biologici și etici. Pentru început, oamenii sunt expuși la o multitudine de factori care pot influența atât apariția cancerului, cât și nivelul de stres, ceea ce face dificilă izolarea stresului ca factor cauzal principal. Spre exemplu, predispoziția genetică poate influența susceptibilitatea la cancer, independent de stres. Mai mult, în studiile pe animale, stresul poate fi controlat și măsurat precis prin metode experimentale (ex. restricția de mișcare, expunere la prădători), lucru care face posibilă atât observarea mecanismelor biologice care duc la apariția cancerului, cât și aportul pe care îl are stresul în cazul acestei tulburări. Însă, în cazul studiilor pe oameni, stresul nu poate fi indus în mod artificial, separând omul de tot contextul vieții sale care vine ”la pachet” cu alți factori de risc posibili. Pe lângă toate acestea, fiecare organism uman dispune de anumiți factori compensatorii, mecanisme de reparare celulară care pot contracara efectele stresului la unele persoane, dar nu și la altele. Acești factori compensatorii depind de variabilitatea individuală, fiecare dintre noi având un set de ”arme moleculare” diverse, iar aceasta diferență marcantă de la persoană la persoană face ca rezultatele studiilor să fie inconsistente și greu de generalizat.

Așadar, concluzionând, știm faptul că o relație stres-cancer există, știm și cum arată această relație la nivel biologic, însă nu știm în ce măsură afectează apariția afecțiunilor oncologice, în comparație cu alți factori relevanți. Cum ne ajută această informație? Foarte simplu. În comparație cu alți factori, cum ar fi predispoziția genetică, dezechilibrul emoțional, nivelul de stres, poate fi controlat în mod direct de către noi. Așadar, conștientizarea faptului că există o relație ne poate aduce mai aproape de o prevenție completă, care urmărește mai multe domenii implicate în apariția și menținerea bolii. Prevenția nu ar trebui văzută ca un proces care are loc doar în momentul în care mergem la medic pentru investigații și analize, ci ca un comportament constant, un stil de viață. 

Normal versus patologic în viața psihică – oare când ar trebui să-mi fac griji?

Informațiile transpuse până în acest moment nu ar trebui, sub nicio formă, să ne ducă cu gândul la necesitatea unei vieți exclusiv fericite, în care orice formă de emoție negativă este evitată sau reprimată. Ideea că stresul poate juca un rol în dezvoltarea sau menținerea cancerului nu justifică abordarea unei gândiri care catastrofează orice emoție neplăcută și valorifică doar emoțiile pozitive. Când vorbim despre ”normal” sau ”anormal/patologic” în viața psihică, ne uităm în primul rând la momentul/contextul în care anumite reacții emoționale apar, intensitatea lor, durata lor și impactul asupra calității vieții în general. Să luăm un exemplu care este la îndemână în acest discurs – atunci când o persoană află că suferă de o afecțiune oncologică, reacțiile imediate vor îngloba șocul, tristețea, ruminația (gândirea excesivă pe un anumit subiect/o clasă de subiecte), frica, anxietatea și așa mai departe. Nu vom putea spune că stresul resimțit, care cuprinde toate emoțiile menționate, este unul anormal. Având în vedere contextul în care ele apar, sunt cât de poate de normale și chiar denotă sănătate în domeniul psihic (spre exemplu, un specialist în sănătate mintală s-ar îngrijora mult mai tare dacă ar interacționa cu o persoană care, la aflarea diagnosticului, exprimă emoții pozitive – acest lucru ar fi atât anormal, cât și nesănătos).

Așadar, unde tragem linia?

După cum a fost menționat, în funcție de durată, intensitate și efectul asupra calității vieții, putem eticheta emoțiile ca fiind normale sau anormale. Sentimentele de vinovăție, frică, tristețe, furie, sunt toate pe cât se poate de normale și sănătoase, deoarece ne oferă informații relevante despre relația pe care o avem cu mediul înconjurător, cu alte persoane și ne trage semnale de alarmă în raport cu nevoi personale. Furia ne poate spune când limite personale au fost întrecute, vinovăția ne poate ajuta să conștientizăm când anumite acțiuni nu se pliază pe valorile noastre și nu ne ajută în călătoria noastră spre atingerea unor scopuri personale, frica ne semnalează că este posibil să fim în pericol, iar tristețea ne ajută să fim mai introspecți, să luăm o pauză și să ne descărcăm, la nevoie. În fine, fiecare dintre emoțiile menționate, presupun un potențial de acțiune – le simțim, le analizăm, și răspundem în mod adaptativ pentru a restabili echilibrul emoțional. În absența lor, relația cu mediul înconjurător și cu propria persoană ar fi mult mai dificilă.

Problemele apar atunci când aceste emoții devin persistente, intense și disfuncționale, afectând viața de zi cu zi. De exemplu, vinovăția resimțită pe termen scurt ne poate motiva să ne îndreptăm greșelile. Însă, dacă se prelungește, poate duce la autocritică excesivă, inhibarea acțiunii și o imagine de sine negativă, afectând relațiile, munca și bunăstarea personală. În astfel de cazuri, o emoție inițial adaptativă devine o povară, influențând negativ sănătatea mentală și calitatea vieții.

Așadar, problema nu apare în momentul în care emoțiile negative își fac loc în viața noastră. Însă, atitudinea noastră față de prezența acestor emoții și gânduri negative poate duce către consecințe nesănătoase în plan psihic și/sau fizic. 

 

Responsabilitate, acțiuni specifice și continuitate

Când vorbim despre prevenția cancerului dintr-o perspectivă psihologică, este esențial să subliniem rolul responsabilității individuale și colective. Conștientizarea factorilor psihologici implicați în menținerea echilibrului emoțional și modul în care aceștia influențează sănătatea fizică sunt aspecte cruciale în dezvoltarea unei strategii eficiente de prevenție. Aceasta nu se rezumă doar la evitarea factorilor de risc biologici sau comportamentali, ci și la adoptarea unor mecanisme de gestionare a stresului și de optimizare a bunăstării emoționale.

Fiecare persoană are capacitatea de a influența nivelul de stres și impactul acestuia asupra organismului. Acceptarea responsabilității pentru propria stare emoțională nu presupune doar recunoașterea stresului, ci și luarea unor măsuri concrete pentru reducerea efectelor negative ale acestuia. Acest proces poate include:

• Auto-monitorizarea emoțiilor – dezvoltarea unei conștientizări mai profunde asupra propriilor trăiri emoționale și identificarea momentelor în care stresul devine copleșitor.
• Dezvoltarea mecanismelor de coping adaptative – utilizarea unor strategii eficiente, precum tehnici de respirație, mindfulness, exerciții fizice sau psihoterapie.
• Crearea unui mediu de susținere – menținerea relațiilor interpersonale sănătoase și apelarea la sprijin social în momente dificile.
• Adoptarea unui stil de viață echilibrat – o alimentație sănătoasă, un program de somn adecvat și activitate fizică regulată contribuie la reducerea stresului cronic.

Prevenția nu se oprește în momentul diagnosticării unei afecțiuni oncologice. Din contră, devine un proces continuu, esențial pentru sprijinirea organismului în lupta cu boala. Gestionarea stresului și menținerea unei stări emoționale echilibrate pot influența semnificativ calitatea vieții și chiar eficacitatea tratamentelor oncologice. După diagnostic, prevenția se transformă într-un proces activ de susținere a sănătății mentale și fizice, incluzând:

• Acceptarea emoțiilor – permiterea exprimării trăirilor negative fără autocritica excesivă.
• Participarea la grupuri de sprijin – conectarea cu persoane care trec prin experiențe similare poate reduce sentimentul de izolare.
• Menținerea speranței și a unei perspective pozitive – gândirea pozitivă nu presupune ignorarea dificultăților, ci concentrarea pe aspectele care pot fi controlate.
• Continuitatea obiceiurilor sănătoase – chiar și în timpul tratamentului, mișcarea fizică moderată, somnul regulat și tehnicile de relaxare pot avea un impact benefic.

Prevenția oncologică nu este un proces singular, ci un efort continuu care implică atât factori fizici, cât și emoționali. Conștientizarea importanței echilibrului psiho-emoțional și adoptarea unor strategii eficiente de gestionare a stresului sunt componente esențiale ale unei prevenții integrate. Acceptarea responsabilității pentru propria sănătate emoțională și implementarea unor acțiuni concrete nu doar că pot reduce riscul de apariție a cancerului, dar pot și sprijini persoanele diagnosticate în procesul de recuperare. Astfel, prevenția devine o filosofie de viață, nu doar un set de acțiuni punctuale.

 

Psiho-oncolog Teodora Cordoș